care coloreaza iarba si cladirile

si omul vazut de departe

mergand printre copacii miscati de vant

si sunetul surd in urechi

ce se taraste incet spre inima

ce mult seamana asta

cu ce vedeam la chisinau

cand ieseam seara la valea morilor

si umbrele se lungeau spre mine

si glasurile rascoleau amortirea de dinaintea

drumului meu spre casa

aveam o jucărie şi mă stresa. era într-o cutie, undeva prin casă. stătea acolo şi făcea zgomote. mai ales noaptea, mai ales dimineaţa când trebuia să urc pe scaun şi să mă spăl pe faţă. cu mâinile întinse de-asupra robinetului, aşteptând să cadă ceva, o umezeală rece, să mă înţepe în degete, mă gândeam la ea, la ce face acolo, singură.

ţi-am luat ceva, mi-a spus tata, dar îţi dau mâine. ce este? îţi dau mâine şi ai să vezi. aveam matineu la grădiniţă, o zi cumplită. mama îmi călca urechile abia spălate, să stea drept şi albe. epuraşul mamii, azi vei străluci că nu am să pot să mă uit la tine. tata aduna de pe birou diferite foi şi le băga nervos în servietă. nu te lua de mine, mă grăbesc. m-au dus de mână şi m-au lăsat pe scări. nu ningea, nu era nici-o stare. scările duceau într-o burtă şi vedeam asta, dar nimeni nu mă trase de mânecă, să-mi spună, nu te du acolo. eram cu ceilalţi, a intrat un tip şi noi trebuia să spunem poezii. tu, spune o poezie. o pată întunecată se întindea peste pantalonii mei scurţi, peste ştrampii albi şi sandale. tu iepure spune o poezie. eu nu străluceam, şi dacă străluceam, era că o lumină palidă, cenuşie ce nu lăsa umbre. te-ai pişat cârpă. te-ai pişat. ea venit moş crăciun şi cu alba-ca-zăpada, au venit fulgii şi florile îngheţate, iar eu încercam să astup cu mânuţele pata întunecată.

iată o cutie. dar să nu o deschizi, dacă vrei să nu te mănânce lupul. în ea este o jucărie. fără aripi sau picioare. tu ii poti da un nume şi ea o să te asculte. dar să nu o cerţi, sau cumva să o baţi cu rigla.

tata nu este, mama nu este. sunt numai nişte zgomote albastre. dimineaţa apa e ascuţită, de la stat toată noaptea fără treabă în ţevile celea înguste şi reci, sub pământ.

(va continua)

era o casa mare si singura. asa ii placea ei sa fie, mare si sigura. sa stea undeva departe de celelalte case, undeva in camp sau printre copacii legamati de vant, sau pe malul unei ape mari si zbuciumate. oamenii care treceau cu masina, se uitau la ea si ziceau in gand – aici as vrea sa traiesc. oare cat tre sa coste casa asta. unii se opreau din drum, veneau la usa ei sa afle daca e de vazare, dar nu era nicio foita pe usa. se invarteau pe acolo, poate vad vreo lumina in geam, sa bata la usa si sa intrebe ce e cu aceasta casa. dar nu se aprindea nicio lumina, si nu se auzeau zgomote de pasi. era o casa careia ii placea sa doarma si sa viseze.

o data, tare demult, acolo se jucau copiii. se adunau cu totii intr-o camera, numarau pana la zece si se imprastiau care incotro. si se cautau intre ei toata ziua, asa de mare era casa. intr-o zi au venit avioanele. era o zi posomorata, cu nori grei ce se rostogoleau pe cer ca niste roti de masina. avioanele nu se vedeau nicaieri, dar sunetul asurzitor facea ca sa tremure sticla in geamuri, si a fost ploaie, si apa a incecat orice amintire. copiii au crescut mari si au plecat la armata. fiecare purta casca si o arma si o lopatica la cingatoare. nimeni nu stia la ce foloseste lopatica, era in schimb tare frumoasa, din otel, cu tais si cu coada din lemn lacuit. multe comori ii asteptau pe copii in lumea intreaga. iar casa astepta scrisori. de fiecare data cand trecea postasul pe bicicleta, casa se ghemuia nerabdatoare. postasul, insa, nu se oprea niciodata. era mai tot timpul grabit. si casa se certa singura pe sine. cine mai are nevoie de mine, zicea ea, asa urata si rece. de atunci, in fiecare dimineata, facea focul in sobe si se incalzea si privea peste geamuri in afara.

afara, in fiecare zi se schimba cate ceva. la inceput au aparut niste oameni si au taiat o fasie de padure din fata casei. au incarcat copacii in niste masini imense si au plecat. apoi peste cateva zile, casa observa mare forfota pe locul cela. era noapte si nu se vedea bine. numai lumini mici si strigate si o ploaie marunta care inunda linistea. dimineata, cand se trezi, vazu o sosea. nu era nimeni pe ea toata ziua. abia spre seara aparea o masina pe care era scris cu litere albe – paine- si disparea inspre oras. cand au venit iarasi avioanele, casa dormea strans si visa o balena in larg care taie apa negra a oceanului cu coada si se tanguie singura. nu vine nicio furtuna, nu se arata soarele.

de atunci casei ii place sa viseze, sa se inchida pe dinauntru si sa inchida pleapele cu mainile. si sa viseze. oamenii treceau pe langa, unii se opreau, dar nimeni nu putea sa vada ce-i inauntru. soarele venea s-o incalzeasca. ce culoare vezi? o intreba soarele pe casa. casa inchidea ochii si raspundea, albastru. apoi venea pasarea, se aseza pe acoperis si se odihnea acolo. unde e cel mai bine, o intreba casa. ACASA, e cel mai bine acasa, raspundea pasarea. facuse 3 saptamani pana aici, era pimavara si aripile ii atarnau ca niste lucruri obosite. dar nu mai era mult, inca 2 catune pana acasa.

ieri, cineva batu in usa, nu se stie cine, fiindca nu mai era acolo. lasase doar un biletel pe care era scris de mana – am revenit. casa dormea si zambea prin somn, si visa cum isi deschide in sfarsit usile, si copiii vin la ea, si lumina se revarsa peste ograda cu un suvoi de raze fierbinti.

lucreaza la mine in inima

motorasul cutiuta neagra

asculta ce se face

la mine in inima daca merg

mi se largeste si pot pune lucruri

si ele se acopera cu intuneric

acolo e un zumzet moale

se lucreaza nu trebuie sa-mi fac griji

merg la film ma uit la oamenii

oamenii sunt draguti

sunt intr-o camera inchisa si am un acces de nebunie. o fasie alba taie camera in doua si eu ma aplec la timp. in cealalta jumatate de camera ramane mana mea cu degetele desfacute. ea pluteste asa lin si nu sangereaza. eu o privesc din partea asta, unde nimic nu e sigur. astept un sunet strident ca sa inchid ochii, sa ma las intr-un colt, cautand protectie. dincolo, mana mea face cercuri largi. o invidiez, astept alta fasie. cum ar fi sa-mi vad trupul fara cap cuprins de groaza, bagandu-se sub masa. din toate punctele, ca pe o jucarie stricata, lovindu-se de pereti.

multumesc pentru buna dispozitie, multumesc marilyn manson, multumesc pasarea neagra cu ochii umezi, multumesc, gestul de dinaintea trezirii. cum te intinzi. panza muschilor mei, norul alb deasupra autobuzului care ma duce in centru. in centrul pamantului, in centrul centrului, unde totul e clar si complet. unde nu trebuie definitii, explicatii, justificari. daca intru in fantana nu intreb de nimeni, intru si apa ma mangaie. sunt intr-o camera inchisa si nu vad dincolo de ea.

fierbinte, zice lumina, e foarte fierbinte pe pamant.

da, asa este, ii intind o sticla cu apa. nu te teme acus vine seara si o sa se linisteasca.

eu am sa traiesc mult? ma intreaba ea

nu stiu ce sa-i raspund. ma gandesc, la bunica mea.

esti frumoasa, asta e foarte linistitor. nu te gandi la ziua de maine.  uite, vrei sa-ti dau haina mea, e facuta de mama.

eu unde am sa traiesc? ma intreba ea.

aici, langa mine, este loc destul.

eu vreau acasa. acasa la mine.

lumina e singura, mi-am zis, si vrea acasa. nu stiam ce sa-i raspund. doar am tras gulerul camasei mai sus, ca se lasase seara si frigul incepea sa muste din carne. un greiere a sarit pe mine si statea asa, mic si verde, si nu zicea nimic. mai era inca foarte fierbinte.

de fapt

altceva roiam sa spun. atunci cand dadeam cu bocancul in calorifer, nu se auzea nimic. era un bloc din asta, mare, din beton, unde nu se aude nimic. eu spuneam – vezi lumina ochilor mei topeste gheata si fierul si se scurge totul undeva, intr-o palnie subtire. astept, dar nu se aude nimic. si dau din nou cu bocancul in calorifer.

m-m-m-maslow! love is old, love si new, love is all, love is you…

prima data m-au hipnotizat la 5 ani. eram cu parintii la cafeneaua LAKOMKA. in fata mea inghetata cu dulceata de gutai. in spatele meu strada cu troleibuze si masini, si un semafor ce arata rosu. mama mi-a spus ai grija, e tare rece. tata nu a spus nimic. si-a last mana grea peste capul meu si ma mangaia. o tanti cu sort trecea printre mese si zambea frumos. avea 2 dinti ca de zapada. la 5 ani m-au hipnotizat prima data. acesti dinti stralucitori ce treceau prin aer ca un OZN. mama, atat am reusit sa spun, si am intepenit.

a doua oara era la scoala, cand faceam poze pentru vinieta. ba, urechile, pe spate. aveam un costum albastru si o cravata rosie. sa se vada toti, hai, urechile. stateam langa ea. era o fata draguta, cu rochita si ciorapi albi, si in par niste flori de camp. eram asa de fericit. adunati in 4 randuri pe scarile din fata scolii, noi, toti din a 9-a “b” ne uitam la nenea cu aparatul. era dimineata, dupa careu, dupa flori si poezii si stateam langa ea. Acus o sa zboara pasarica. diriginta era rosie la fata cred ca fericita ca a ascapat de noi. Acum, acum atentie, pasarica. si deodata o lumnina orbioare, o sageata in ochi, alb. nu am reusit sa ma zbat, sa duc mainile la ochi, sa o cuprind pe ea. nu mai tin minte nimic dupa aceea.

mama zice ca sunt altfel. am incercat multe pana am inteles. sunt altfel. port in mine o forta ucigatoare, de care trebuie sa am grija. o data am fost la mare si, spre seara, cand plaja ramasese pustie, m-am apropiat de apa. valurile bateau in mal stergand urmele celorlalti. eu am pasit pe apa, nu ma vedea nimeni. am mers pe apa vreo 200 de metri si m-am intors inapoi. am adus cu mine o pasare si am crescut-o, si am lasat-o sa zboare. era intr-o dimineata cand rodeam un morcov, toata lumea s-a oprit cateva minute. cateva minute nu s-a intamplat nimic rau in lume. eu am scos capul pe geam si urechile mele au auzit furtuna din Atlantic, si cum striga pilotul la turnul de control, vezi pe dreapta, ridica putin. gata, ne prabusim.

Doamne, am atata putere in mine. ma simt ca si cum as fi moartea pe pamant. as lua cu mine sufletele tuturor, in pumn si le-as pune in buzunar. si as pleca la gara de trenuri, as urca intr-un accelerat si la munte. acolo unde aerul e greu si umed, unde stanca plange peste vid. unde norii se misca ca un val aburos peste lucrurile tari si le inmoaie. vreau sa schimb ceva, dar nu am destula credinta, sau incredere, nu stiu cum s-o spun. cuvintele sunt atat de straine sentimentului pe care il am acum. as varsa de-asupra budei, si ar fi mai simplu spus si mai adevarat. dar vreau sa schimb ceva, si nu ma lasa s-o fac un iepuras inauntrul meu. Eu iubesc. asta e asa frumos, e atata liniste, ca nu mai trebuie cuvinte, nu trebuie nimic, inafara de acest brat care sa puna in miscare muntii. si stiu ca am dragoste, si muntii se vor misca. si stiu ca am dragoste si restul va veni. speranta si credinta va veni daca am dragoste, cat negru sub unghie.

lumina se apropie si ma intreaba, unde sa ma culc?

pe bratul meu crestea un fir de iarba si o feream de vant cu palma

uite aici, ii spun, langa mine mai este mult loc. eram in parc.

lumina s-a micsorat, a coborat atingand usor firul ierbii si a adormit.

un caine micut trecea prin fata noastra, ducea de lesa o batranica.

batranica a apucat doar sa intrebe pe unde se afla, si a disparut, fugind dupa cainele ei. era negru si fugea nu stiu unde.

lumina visa, si bratul meu se legana ca o corabie. eram toti trei pe o bucata de pamant verde.

si ne uitam cum orasul incepe sa amorteasca. cum frunzele duse de vant se opresc in crengile copacilor.

e toamna, a spus firul de iarba.

stiu, am raspuns eu.

lumina visa o floare rosie fara sfarsit, se desfacea incet si mirosea a copil.

bufnita zice ca furnicile sunt cele mai mici, si le-ar trebui multi ani sa ajunga pe munte, acolo in varf, unde ninge anu imprejur. fetita asculta asezata pe o crenguta, de unde se vedea departe in zare cum soarele face un cerc luminos peste padure. nu s-au pomenit munti prin partile astea de foarte mult timp. dar bufnita era inteleapta si stia multe lucruri adevarate.

Am cunoscut o data o furnica, se destainui bufnita, si o chema Furnicamica si era servitoare la palatul furnicilor. Deodata facu niste ochi mari si incepu sa clipesca nervos. Da, si era o servitoare foarte priceputa, foarte harnica si vesela. avea insa un singur neajuns, era mai tot timpul racita. si tussshheeeaaaa de mama focului, ca o mitraliera. furnicutele de la palat povesteau cum ca se zvonea prin imparatie ca Furnicamica a fost pe munte si a vazut cu ochii ei capatul pamantului, acolo unde cerul se atinge de varful de gheata. asa sa fi fost? – nu stiu, dar tusea cum iti spuneam. si bea ceai furnica ceea cu galeata, dar nu-i trecea si gata. asa ca intr-o zi, imparatul furnicilor trimise un sol la albine, sa ceara niste miere, ca nu mai era chip de dormit noaptea, asa se cutremura tot palatul cand pe furnica o apuca tusea.

Ei, si a trimis imparatul pe urs la albine. Era cam patit si acesta, cica si-a pierdut o frumusete de coada intr-o batalie cu 100 de balauri, da si iepurele ii canta in struna, cica fusese si el acolo, si si-a pierdut asemeni ursului coada, pe campul de batalie. Ei, si ursul, normal a mers la furnici cu butoiasul lui fermecat. albinele, firi blande, l-au ascultat pe urs, si au dat porunca strajerilor – sa fie umplut butoiasul, sa arate astfel imparatului furnicilor – bunavointa si intelegere. Dar, cum spuneam, butoiasul nu era unul simplu, ci unul fermecat. cat nu turnai tot nu se umplea. ziceai ca e fara fund. da ursul era asa cuminte si serios, si o tot tinea cu amabilitatile, povestind cum a doborat cei 1000 de balauri si cum ca iepurele este un miniunica, si nu se pomeni urechi de-ale lui pe acolo, cand el, ursul, lupta pe viata si pe moarte cu rautatile pamantului. Asa se facu seara. Albinele in sfarsit au umplut butoiasul, ramanand insa fara pic de miere in toata imparatia. L-au petrecut pe urs pana la poarta si si-au facut cruce ca au scapat atat de ieftin. ursul bucuros a mers la furnici, nu inainte sa faca vreo 50 de popasuri, tragand cu laba din butoias, asa pana se pomeni in fata palatului imparatului furnica. au adus-o pe Furnicamica si au aruncat-o in butoiasul cu miere, si nu a iesit de acolo cateva zile bune. iar cand pana la urma iesi la lumina soarelui, era ca o primavara si stralucea toata, ziceai ca s-a intors de la mare. Si tare bucuros a fost imparatul furnicilor, si imparateasa, si toate slugile, si toata imparatia.

Ursul a disparut intr-o directie necunoscuta, cica sa spulbere rautatile de pe fata pamantului. albinele il pomenesc si acum pe solul furnicilor, si se feresc sa mai primeasca ursi la curte. toti au trait fericiti, in liniste si dragoste, pana in zilele noastre… Bufnita se opri din povestit, si ,obosita tare, inchise ochii. Fetita adormi.

Soarele incepu sa traga si el la somn, se ducea incetisor, mare si rosu peste varfurile copacilor, la el acasa. Unde dormea soarele nu stia nimeni, nici chiar bufnita. Era o enigma de nedezlegat, care lasa tacerea sa ingita orice cuvant spus in doara la ora asta. Fetita buna, sopti bufnita…

Iar vrabiuta e o bomboana, adauga peste un timp bufnita, privind ganditoare undeva inainte, la pata rosie de pe cer, fara sa vada ceva, ca si cum s-ar fi uitat la un perete pe care era desenata o bucata mare de cascaval.